A storia e a legènda
Cunusciüa fìn dai tempi di Rumai, anche grassie a-a strada denominò “Julia Augusta” ch'a passa ai so spalle, posto preferiu da turisti de tüttu u mundu, Arasce, paise du su, u se destriga in sci-a marina cu-e so cà de çentu curui, in ta belessa du so gurfu serrau tra dui covi: u Covu de Mère a punente (pe chi ne pruvén da-a Fransa) e quellu de Santa Cruxe a levante (pe chi ne vén da Zena).

A so “Storia” a l'ha urmai ciù de mill'anni. I primmi e antighi abitanti i éran Liguri da tribù di Ingauni, foscia gènte d'Arbenga, scappò de là doppu a conquista di Rumai. Anche se pröve següre e nu n'hammu u se pensa che, datu a belessa du postu, propriu za dai tempi da duminassiùn rumana, u territoriu u fusse abitau, spece pe ste colle e che versu l'annu mille qualche famia a l'ha cumensau a purtose zü, versu a marina, furmandu cuscì quellu ch'u vegnirà ciamau u “Borgum Alaxi” e dunde, doppu qualche tempu u vegnirà custruia ‘na gexetta dedicò a Sant'Ambröxiu, Vescuvu de Milan. U l'è sturicamènte pruvau che in ciù ai tantissimi meriti ch'i avevan versu a sucietai in quellu periudu e fina au 1301 i fratti Benedettìn dell'Isüra d'Arbenga (Gallinara), avessen eiscì in sci-u paise putere civile ultre che religiusu.
Seculi doppu e doppu varie vicende storiche, Arasce a l'è passò sutta u cumandu da Repubblica de Zena e in tu 1540 cu-u titulu de “çitai” ha l'ha avüu ün propriu Podestà.

Pe u gran nümeru de bastimènti e pe i soi traffeghi cummerciali in bona parte in tu Mediterraneu a l'era cunsciderò tra e ciù valenti çitai de mò, cuntandu tra l'autru, escì üna nutevole flotta pe a pesca du curallu in te nosce aigue e du tunnu in Sardegna. Grassie a-a so pusissiùn ch'à daxeva riporu e seghiressa ai bastimènti ancurai in radda e pe u maggiù numeru de abitanti rispetto ai paisi vixìn, a l'è delongu staita una de principali stassiui de dugona. Ancù in tu 1830 Arasce u l'era, doppu Savuna, u ciù grossu paise da provincia e, a paritai de San Remmu, u ciù grande de tütta a Rivera de Punente (ab. 6848 – cà 833 – fam. 1609).
Purtroppo e vicende politiche di tèmpi e-e troppe guère marittime han furtemènte daneggiau l'ecunumia ciù che autru marinara du paise.
Doppu a sudditanza a-a Repubblica Zenese ha l'ha faitu parte de l'Imperu Françese, poi du Regnu de Sardegna, vegnüu in tu 1862 Regnu d'Italia.
In ti urtimi anni du 1800 e grassie a-a colonia Inglese ch'à l'ha cuntribuiu a-u so svilüppu, Arasce a s'è vutò completamènte a-u turismu. D'allantura e migliuranduse delongu de ciù, a vive asquoxi nomma de quellu.

Pe quante u regarda l'urigine du “nomme” du paise, besögna ripurtose all'antiga legènda de Adelasia, ben descrita in ti Cap. 1 e 2 du libbru “Storia da çitai d'Arasce” du Marchese I. Riccardu Gallu e dau stessu bèn ridimensciunò in ti capitoli seguenti. A conta a legènda che Adelasia o Alassia, fia de Uttùn I°, Imperaù Sassone du Sacru Rumàn Imperu a amasse segretamènte Aleramu, generale e vinciture di Ungheri ma, pe façili mutivi da capì, impuscibilitau a nosse reali. I due scappan insemme e doppo longu e fatigusu viaggiu rivan in te sta ridènte tèra e i se stabiliscen in ti boschi ai pèi du Tirassu. Vitta de sacrifiçi e de miseria pe i dui amanti fina che lei, messuse a fò u carbùn, u l'ha moddu de cunusce u Vèscu d'Arbenga che, ‘na vota a cunuscensa da vicenda autru u nu po' fo che maridoli. A vegnüa in Italia dell'Imperatù, invucau da-e gènte pe combatte a Brescia u tirannu Berengariu a fa scì che Aleramu u s'aggreghe eisci lei, foscia anche pe ricunuscensa, in te l'esercitu du Vèscu d'Arbenga a sò vota alleau de l'Imperatù. Grassie ai sò doti militari u se distingue pe valù e cuscì, grassie ai boi uffiçi du Vèscu u uttegne a grassia du perdùn e nun sulu, u sarà eiscì investiu, lei e a so progenie, di Marchesati de Acqui, Munferrau e autri ancù.
Ma propriu dunde a cubbia a s'era stabilia (a l'è delongu a legènda a parlò…) u l'è nasciü ün burgu che vegnüu paise u pieraà primma u nomme de Alaxi e pöi l'attuale Arasce che, ancù ancöi e in unure de ‘sta fia d'adussiuùn, u ne porta u so emblema in sci-u blasùn. |
|
|





| Nutissie diverse |
Sciti archeologici
L'Antiga strada rumana
U esiste ancura partendo de da Santa Cruxe e arrivando fina in t'Arbenga, denominò “Passeggiata Archeologica”, u veggiu tracciatu da stradda custera faita costruì in te l'annu 13 a.C. da l'Imperatù Augustu doppu a conquista da Liguria. A stradda a conserva ancù quarlche traita originale cun resti d'antighe custrussiui rumane pe asquoxi quattru chilometri e, pe seculi, a l'è staita l'ünica via de comunicassiùn terrestre longu a costa (uniche alternative a via marittima o i pocu praticabili sappelli) fina ai inissi dell'800 quande u s'è custruiu l'attuale e suttustante Via Aurelia. Pocu distante da Santa Cruxe e meritevole de cunsciderassiùn,quella che pe tradissiùn a vegne cunsciderò a primma parocchia d'Arasce: a giexa de Sant'Anna ai Munti (che tratteremmo cun ciù particolari un “Munumènti Religiusi”). Proseguendo ancù pe qualche chilometru e de ciù nutevule interesse truvammu, appuntu, i resti de quellu che in te carte archeulogiche da zona u l'è segnalau cumme “Edifiçiu A”: üna tumba monumentale custruia cun prìe squadrai e de ridotte dimensciui; studi recenti i punèn a so custrussiùn in sci-a fìn du I° sec. d.C. Ün pocu ciù avanti autre tre tumbe rumane (Edifiçi B,C,D) e, pocu doppu, ancù l'”Edifiçiu E” autra prubabile tumba monumentale. Cu-u ciù vistusu cumplessu monumentale de San Martìn, urmai in territoriu arbenganese, a fenisce a veggia strada rumana.
Sciti architettonici e monumentali
Véascu
A l'è ‘na particularitai di antichi burghi liguri, abbastanza ricchi d'aigua, fenì u propriu nomme cu-a desinenza “ascu” (Arnascu, Cuascu, Bugliascu…); a tale curiusitai u l'è suttumessu u caratteristicu burgu rurale, in sci-a cullina d'Arasce e denuminau Véascu. ‘Sta zona, ricca de'n so patrimoniu furestale (pìn, castagne, rùe…) cun quarche area coltivò propriu grassie all'abbundansa de aigua, a conserva ancù, a testimuniansa d'antighe vicende (anche se a tale prupoxitu i mancan precisi rife r imènti storici), a bella e pittoresca Tùre medievale edificò in sci-e ruvine de'n furtilissiu rumàn ch'u dipendeva da-u “Grande castru” (l'attuale Giexa da Madonna da Guardia) e ricustruia tra u XV e XVI seculu cu-a funsiùn de vedetta pe cuntrullò a strada ch'à cullegova a Via Julia cu-a marina d'Arasce. De furma circulare, abellia in sci-a çimma da 'na tipica curuna, a l'è tra e ciù belle dell'intregu territoriu anche se, u tempu e a poca cüra i-a stan manimàn bescentandu. Cùn l'effige de Adelasia a l'è a Ture ch'a comparisce in sci-u stemma du paise.
A poca distansa, circunadau da ‘na bellissima pineta, u gh'è quellu ch'u po' esse cunscide r au u ciù zuvenu di castelli liguri: u Castellu Celesia de Véascu, custruiu, in pria, squoxi ün seculu fa e, semplice e seve r u cumm'u l'è u dà l'impressiùn, a chi-u mira, de truvose davanti a'n castellu d'antighi tempi…
L'insemme du burgu u l'è serviu da üna discreta stradda asfaltò e da sappelli ch'i cunsente diverse e panoramiche passeggiate.
Giexa de Santa Cruxe - Santa Cruxe
Dall'autu du Covu de Santa Cruxe, tra u verdu di pìn e a-a fìn de ‘na bellissima strada panoramica e truvammu u scitu de Santa Cruxe cu-a so accogliente terrassa-belvedere dunde, a vista, spassiandu de da levante a punènte in te'n spettaculu natürale de rara belessa cùn l'ampia vixiùn da costa ligure fina a-u Covu de Noli e ultre, repurtanduse in sci-a furma delicò de l'Isura Gallinara, finarmènte a s'apposa in sce l'ampiu gurfu dunde, pigramènte e baxiò da-u su a se destriga Arasce.
Ma u veru simbulu de Santa Cruxe a l'è però a giexa romanica fundò dai fratti benedettìn inturnu all'annu mille. Custruia in sci-a roccia a presenta, ancù bèn cunservai, e miaie perimetrali e l'abside originali nunustante e pessime cundissiui ch'a l'era ridotta a-a fìn da segunda guèra mundiale. U caratteristegu portegu u l'è, invece du 1500. Ün cumpletu restauru in ta segunda mitai du seculu passau u l'ha ripurtau a giexa a-a so antiga dignitai puèndu, cuscì, riaprila a-u cültu.
A-a lerca e arènte a-a giexa u l'è inserii l'arcu ch'u dà inissiu a-a strada rumana e che u scritture inglese Cecil Roberts u l'ha defeniu “A porta du Paradisu”.
Propriu sutta u belvedere, in sce'n spuntùn de roccia asquoxi a piccu in sci-u mò, ghe sùn ancura i resti de n'antiga tùre che, cumme tante autre cose, l'indifferensa di nosci tèmpi e a negligènsa de troppe Amministrassiui han lasciau vegnì zü.
U Turriun
U capita de vegghe, longu tutta a costa Ligure, Tùri o Bastiui di quali quarcùn ancù in bòn statu de cunservassiùn che, a so tempu, avevan a funsiùn fondamentale d'avvistò e difende i burghi da feroci incursiui piratesche.
A necessitai de ‘na difesa, eiscì in t'Arasce, a s'era faita sentì in moddu particolare in ti primmi anni du 1500 ma, za seculi primma, grassie a-u sviluppu da lucale marineria, tali difese avevan za avüu u so inissiu. U ne dà attu a veggia struttür a du “Paraxu” o “Tùre” du Beltrame, in tu quartè du Passu ch'u se dixe a fusse staita faita adirittüra dai Catalani in te l'annu 800 d.C. quande i stessi vegnivan a pescò u curallu in tu nosciu mò ripar anduse cuscì, za fina d'allantù, dai scurrerie di Cursari, di Mori, di Saraceni.
Ma a storia du “Turriun” che ancù ancöi e ammirammu in tütta a so austeritai e bellessa a l'è du tüttu differènte.
Arasce, e l'hammu ditu, cumme tütti i autri paisi riveraschi, u l'era delongu de ciù espostu ai scurrerie di Mori e di Saraceni. Tale custante perigu u l'ha faitu scì che i responsabili d'allura decidessen de cintò u paise cùn rubüste miaie e bastiui de prutessiun. U l'era l'annu 1521 quande, anche grassie ai tante e generuse offerte da pupulassiùn cun ori, argènti e autri pressiusi i s'eran cumensai quelle custrussiui cuscì pruvvidensiali pa-a pupulassiùn e pe longu tempu uggettu d'ammirassiùn da parte di furestèi. Ancöi, de miaie de cinta du paise u nu resta che u latu esternu de l'uratoriu de Santa Caterina, arènte a-a Parrocchiade Sant'Ambröxiu (üna lapide a ne regorda a funsiùn) mentre di quattru bastiui, allura custrui-i autru unu resta, appuntu, che l' ürtimu, quello ch'hammu citau e definiu “U Turriun” (1576), insostituibile e celebrau simbulu d'Arasce cumme u vèn rappresentau in te ‘na sala da Meria da ün affrescu de Etture Murteu che in tütta a so drammaticitai u descrive e pùre, e apprensciui, i tristi mumènti dell'avvistamèntu de vère saracene in rutta versu a costa.
I palassi du carruggiu
I növi tempi
|
|
|